Şi ne reînviem sufletele în îmbrăţişări scrâşnite, cum ploaia cade după secetă. Ni le Mântuim în strângeri de mână timide şi ude. Feţele noastre scheletice cer dragoste, ochii nostril lumină.
Ne hrănim cu bucăţi de apusuri de toamnă, când soarele se iubeşte cu pământul atât de tare că ia foc cerul si arde tot. Rămâne cenuşă amestecată cu sufletele noastre ridicate la ceruri – stele.
Şi atunci oamenii plâng cu murmur, descleştându-şi pumnii şi lăsându-şi lacrimile să-I spele. Să le spele faţa transfigurată de frică, să le îndrepte spatele încovoiat – să-I facă mândri. Se prind de mâini şi îşi iau zborul.
Degeaba căutau aripile. Ele se aflau mereu în interior…
